Pe muntele ispitirii sau Între libertate și libertinaj

  ,,Atunci Iisus a fost dus de duhul în pustiu

 ca să fie ispitit de diavolul. Și după ce a

postit  patruzeci de zile și patruzeci de

nopți, la urmă au flămânzit”.

(Matei 4. 1-2)

      Cunoaștem cu toții că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa. Și pe lângă toată frumusețea interioară și exterioară a omului, mai presus de toate este unul din cele mai prețioase daruri – libertatea. Astfel a dorit să-l vadă Dumnezeu pe om și dorește până în prezent. Deaceea El cu mare regret privește la îndărătnicia omului, dar totuși nu îndrăznește să transgreseze libertatea lui. Omul nu-i lăsat orfan, asta trebuie să ținem minte, ci liber conform voinței, să-și fie propriul „creator” și din convenabila materie să se formeze. De n-ar fi fost așa, Heruvimul cu sabia de foc ar fi păzit pomul cunoașterii și nu poarta Raiului, după caderea primilor oameni.

     Însă ce face diavolul în asemenea „situații”? Nu înzadar, după cum scrie Fericitul Augustin, l-au numit „maimuța” lui Dumnezeu. El necontenit staruie să-L copie pe Făcător și, desigur propune ceva. Propune păcatul. Și nu așa, la direct, ci sub masca bunătății și a libertății. Dar ce este păcatul? Păcatul e orice lucru ce nu-i în Dumnezeu. Păcatul e surogatul adevărului, o realitate virtuală, dacă e să ne exprimăm în termeni contemporani. Și dacă Dumnezeu ne vrea liberi și ne oferă o libertate absolută, diavolul ne propune o schimonosire a libertății – libetinajul. El îndeamnă omul spre o libertate fără Dumnezeu.

       De ce s-a prefăcut în șarpe când i-a ispitit pe Adam și Eva? Șarpele e simbolul înțelepciunii, iar primii oameni au fost ademeniți pritr-o falsă înțelepciune, dar totuși cu voința lor. Deaceea și Hristos spune în Evanghelie: Fiți înțelepți ca șerpii, arătând că nu animalul e vinovat de tragedia omului, și fără de răutate sau simpli ca porumbeii, arătând că ochiul viclean care s-a deschis prin păcat, este cel care ne schimonosește realitatea dumnezeiască.

      Dumnezeu, fiind Adevăr absolut, ne spune că numai cunoscându-L pe El, unicul Adevăr, putem deveni absolut liberi. „Și veti cunoaște Adevărul, iar Adevărul vă va face pe voi liberi”. (Ioan 8. 31-32)  Oricare altă libertate, în afară de Adevărul absolut, propusă de diavol și lume, e o publicitate de doi bani, ce se termină cu munca iadului și lipsirea pe vecie de a vedea fața blândă a lui Dumnezeu.

     Noi creștinii, mai ales ortodocșii, suntem învinuiți că religia creștină e religia sclavilor și a oilor, cea ce nu-i adevărat nicidecum. Prin cuvintele rugaciunii Domnești, ne este descoperită pe deplin relația noastră cu Dumnezeu. Rugaciunea nu începe cu mărețile descrieri ale lui Dumnezeu cel Atotputernic, Atotvăzător, Atotștiutor și Atotprezent, ci cu dulcea și simpla adresare: Tatăl nostru, Carele ești în ceruri … .

      Și dacă am amintit mai sus, spunând că Dumnezeu e Atotputernic, fără îndoială putem spune că atunci când e pusă înainte libertatea omului – puterea lui Dumnezeu … „dispare”. El devine mai neputincios decât un simplu colaborator al organelor de drept, căci nu mântuiește Dumnezeu pe nimeni cu sila. Fiecare poate să-I spună: Nu Te vreau. Tragic, dar e realitate. „Însă dacă Fiul ne va face liberi, liberi vom fi cu adevărat”. (Ioan 8.36) Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate, iar noi privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”. (2 Corinteni3.17-18)

     Orice cuvânt al lui Hristos e cuvânt eliberator. Iar noi trebuie să știm că libertatea caatare nu-i potențialul de a face orice, fără să ne gândim la urmări, ci o responsabilitate și un jug, și până la urmă – o Cruce. Și Hristos de fiecare dată ne spune: „Luați jugul Meu asupra voastră și vă învățați de la Mine, caci sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”. (Matei 11. 28-29)

       Înainte de a se înălța la cer, Hristos lasă adevărul dumnezeiesc și libertatea în Sfânta Biserică. Noul Testament e Legământul dragostei și al libertății. Renumitul filosof creștin N.Beriaev, spunea că Ortodoxia poate exista numai cu ajutorul libertății. Viața în Biserică nu poate fi compatibilă cu frica de rob. Biserica e adunarea fiilor liberi și iubitori, iar vieții Ei nu se fac părtași robii. Cel ce s-a lepădat de propria libertate, nu este primit în Biserică și nu este de folos Bisericii. Și de câte ori creștinii au încercat să impună oamenilor cu forța cele ale credinței, au dat greș. Pentru că credința, după cum spune apostolul Pavel, este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor nevăzute. (Evrei 11.1) Iar cele nevăzute sunt din altă sferă de existență. Cele nevăzute nu siluiesc pe nimeni și nimic. Ele cheamă, după cum am spus mai sus, tăcut și chiar neputincios, lăsând tuturor libertatea de a alege.

      Acestei libertăți nu i s-a împotrivit nici însuși Hristos, ci a biruit lumea și cele din lume, zicând: „Iată vine stapânitorul lumii acesteea și întru mine nu găsește nimic”. (Ioan 14.30)

       După botez Iisus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul. Și, după ce a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, a flămânzit. (Matei 4.1-2)  A flămânzit pentru că era om ca și oricine din noi și era supus celor ce a adus păcatul în lume, numai nu păcatului însuși. Și atunci lui Hristos, Noul Adam, îi sunt puse înainte trei încercări. În acest moment se întâlnesc libertatea și necesitatea, Harul și legea firii. „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se prefacă în pîini”. (Matei 4. 3)  Oare era nevoieca să-I amintească diavolul că ar putea preface piatra în pîine? Desigur nu. Sau ar fi fost chiar un păcat? Nu, desigur. Iisus putea s-o facă singur. Oare nu I s-a dat Lui toată puterea în cer și pe pământ? (Matei 28. 18-20) Ce obstacol ar fi avut El, Cel ce îmbracă cerul cu nori și gătește pământului ploaie, (Psalm 146) Cel ce hrănește și are grijă chiar și de păsările cerului, care nu seamănă, nici nu seceră?(Matei 6.26) Păcat ar fi fost, dacă asculta glasul vrăjmașului.

     Diavolul n-a spus să prefacă numai o piatră în pîine și să mănânce, ci toate. A pus lăcomia pântecelui înainte. Aici e păcatul. Cei care au îndurat foamea, știu că în asemenea momente oamenii merg la multe fapte urâte, chiar nevrednice de chemarea de om. Și Iisus, ca om, putea să spună: mi-e foame, chiar mult mi-e foame. Evanghelia nu ne arată că El a negat foamea, ci a răspuns cu fermitate: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu”. (Matei 4.4)

       Atunci diavolul L-a suit pe aripa Templului și I-a zis: „De ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te în jos, pentru că scris este: „Ingerilor Săi va porunci pentru tine și Te vor ridica pe mîini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău”. (Matei 4.6)

      Dumnezeu nu lasă pe nimeni orfan. El iubește pe omul mai mult decât omul se iubește pe sine și se grijește de om mai mult decât el singur s-ar griji. „Chiar de va uita femeea pruncul ei, Eu nu te voi uita pe Tine”.(Isaia 49. 15)  Când a fost momentul și necesitatea, Dumnezeu scoate pe poporul Israel din robia egipteană, îl trece prin Marea Roșie și-l duce în pustiu. Acolo îl hrănește cu mană cerească, îi adapă cu apă din piatră și săvârșește multe alte minuni pe care nu le-a cerut nimeni, ci Singur din purtare de grijă le-a făcut. Însă acolo unde omul poate singur să lucreze, să ajute pe și pe cel din jur, Dumnezeu nu se grăbește să săvârșească minunea, pentru că o faptă a dragostei față de aproapele tău, e mult mai importantă decât cea mai mare minune.

      Pentru ca oamenii să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu, Iisus nu face lucruri ieșite din comun, ci lasă cuvântul Său dătător de viață, adresat sufletelor și inimilor oamenilor. Asemenea încercare a mai avut și pe dealul Golgotei, numai că acolo Îi propunea să coboare de pe Cruce, ca să creadă oamenii în El. (Marcu 15. 30)  Iar când Petru scoțând sabia, a voit să-L apere, l-a înfruntat zicându-i:    „Sau ți se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu și să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, ca așa trebuie să fie”? (Matei 26.53-54)

      Pentru ca să se împlinească Scripturile și să fie primit de oameni, Hristos n-a folosit puterea și miracolul, iar când diavolul  insista cu vicleșugul i-a răspuns: „Iarăși scris este:„Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău”. (Matei 4.7)

       Biserica, și Ea la rândul său, n-a folosit minunile și  puterea de a le săvârși, pentru a propovadui Cuvântul lui Dumnezeu. Cele mai mari minuni ale Ei, cele șapte Sfinte Taine, deși sunt făcute la iveală, dar totuși lucrarea lor rămâne ascunsă de ochiul lumii. Creștinii primelor veacuri chiar se ascundeau, când săvârșeau Sfintele Liturghii și nu le făceau de văzul lumii, deși în cele mai  multe cazuri erau chiar învinuiți de canibalism, precum că mâncau „trup” și beau „sânge” de om sau chiar de copii. Și nu prea se grăbeau să le descopere adevărul. Chiar și cei care veneau catre botez, catehumenii, erau nevoiți să părăsească slujblele la cuvintele rostite de către diaconi: Cei chemați ieșiți!

      Biserica se aseamănă lui Hristos în „neputințele” sale și nu stăruie din rasputeri să dee cele sfinte cîinilor și mărgăritarele porcilor, (Matei 7.6) ci are deplină încredere în cele spuse de Domnul că cel ce ascultă cuvintele Lui și crede în Cel ce L-a trimis, are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață. (Ioan 5.24)  De aceea nu ascultă îndemnul lumii, ci raspunde asemenea Mirelui Ei: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău”. (Matei 4.7)

     „Și din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui: Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă cădea înaintea mea și te vei închina mie”.(Matei 4.9) Interesant de ce Iisus a fost dus sus pe munte și acolo I-au fost arătate împărățiile lumii? Oare Cel ce cunoaște până și adâncul inimilor și tainele universului, avea nevoie ca cineva să-i arate ceva nedescoperit până acum sau starea jalnică a lumii? De ce anume muntele?

      În munte Avraam merge să-l jertfească pe Isaac, în munte Dumnezeu se arată lui Moise, în munte el primește Tablele Legii, pe munte Dumnezeu i se arată lui Ilie proorocul, pe munte Hristos începe predica, pe munte El se schimbă la față înaintea ucenicilor, arătându-Și Dumnezeirea, și până la urmă, pe munte este răstignit … Ce sa fie asta? O simplă coincidență? Toate cele lucrate de Dumnezeu sunt mai presus de lumea aceasta. Muntele simbolizează suirea minții la cele înalte și dacă cineva vrea să intre în gândirea lui Dumnezeu, să înțeleagă ce spune Dumnezeu, trebuie să-și ridice mintea de la cele trecătoare, care nu fac altceva decât să-l țină pe om într-o stare de, nici maimult, nici mai puțin, dobotocie.

      Diavolul prin propunerea sa, nevrând arată că între Dumnezeu și cele din lume este o vrăjmășie. Dumnezeu e mult mai presus de cele vremelnice.

      Dumnezeu-omul Iisus Hristos a fost ispitit de a cădea din ascultarea și dragostea Tatălui, promițăndu-I-se bogățiile lumii. Și chiar dacă ar fi dorit, oare era nevoie de neascultare și cădere? Oare nu spune Hristos în parabola fiului risipitor, despre tatăl care avea doi fii, cum a procedat cu fiului mai mare care s-a mâhnit de reacția tatălui când a venit cel ce-i risipise averea? Și atunci când i-a reproșat, tatăl sau i-a răspuns: „Fiule, tu întotdeauna ești cu mine și toate ale mele sunt ale tale”. (Luca 15.31) Cele ale Tatălui sunt și ale Fiului, însă nu-i vorba de avuție aici, ci de unitate, ceea ce diavolul a voit să strice prin viclenie.

      Adam și Eva au greșit nu abea atunci când au mâncat din pomul cunoașterii, ci când au acultat îndemnul șarpelui. Și dacă păcatul începe atunci când vorbești cu diavolul, Hristos îl taie din rădăcină și-i zice: „Pei, satano, caci scris este: „Domnului Dumnezeului tău sa te închini și Lui unuia să-I slujești”. Și l-a lăsat diavolul și îngerii venind la El îi slujeau Lui”. (Matei 4. 10-11)

      Dumnezeul nostru e Dumnezeul iubirii. Primește pe orice om necătând la păcatele și necurățiile lui, însă rămâne neînduplecat atunci când e vorba de cugetarea lumească, pătimașă. Mântuitorul Hristos întreabă pe ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu? Iar ei au răspuns: Unii Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci. Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Și ce-i răspunde Iisus pentru asta? „Fericit ești tu Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din Ceruri. Și Eu zic ție, că Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”. (Matei 16.13-18)

      Frumos și măreț spus. Însă după asta Iisus începe să le spună deschis despre misiunea Sa, că iată se vor sui în Ierusalim și Fiul Omului se va da în mîinile oamenilor păcătoși și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și va fi ucis și a treia zi să învieze. Și atunci acel Petru, cărui Tatăl Ceresc i-a descoperit cele despre Hristos, Îl ia la o parte și începe să-L dojenească: „Doamne, fie-ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple una ca asta”. (Matei 16.22) Însă aceste vorbe deacuma nu mai erau ale Tatălui Ceresc, ci ale tatălui minciunii. Și fără să intre în discuție, precum pe muntele ispitirii, Hristos răspunde: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. (Matei 16.23)

      Biserica lui Hristos S-a arătat mereu ca una ce urmează calea Mirelui Ei. Fiind păstrătoare a adevărului Dumnezeiesc și având mintea lui Hristos, (1 Corinteni 2.16) întotdeauna S-a ridicat și se ridică până în prezent deasupra celor din lume, putrede și trecătoare. Și în momentul ridicării, încercările Ei sunt încercările lui Hristos pe muntele ispitirii.

      Încă de la începutul ființei sale, Biserica a trecut prin greutăți și martiriu. Precum Hristos după botez, a fost dus în pustiu pentru ispitire, asemenea și Biserica, după înființarea Ei de către Hristos când s-a coborât  Duhul Sfânt peste apostoli, este trimisă de Duhul în pustiul lumii pentru predică și … ispitire. Și dacă Dumnezeu vrea o Biserică (adică adunare de oameni) liberă, diavolul staruie din răsputeri să-I curme libertatea. Și aici nu-i vorba de acea libertate pe care o vrea lumea în ziua de azi, nu.

     Diavolul nu I-a spus lui Hristos să nu postească, ci doar să prefacă pietrele în pîini. Atât. Asemenea și creștinilor primelor secole nu li s-a interzis credința în Dumnezeul cel Adevărat, ci paralel cu ea să recunoască și alți ,,dumnezei” sau să primească și cultul împăratului. Și aici Biserica lui Hristos s-a arătat liberă față de provocările veacului. Ea nu s-a luptat pentru libertate, ci a manifestat-o. Și prin arătarea acestei libertăți, au mers mulți dintre creștini chiar și până la moarte. Le primeau pe toate, având încredere în Dumnezeu și netemându-se de moarte. Și alegeau pentru sine nu existența, ci ființarea.

     Până și în zilele de astăzi creștinii sunt ispitiți ca să recunoască și alte „adevăruri” și „credințe” pe lângă încrederea lor. Și suntem convinși că ispita nu va conteni până la sfârșitul veacurilor, însă cunoaștem că Biserica este Cea care a cunoscut Adevărul, iar acest Adevăr a facut-O liberă cu adevărat. (Ioan 8.32)

      Iar dacă e să vorbim despre lăcomia pântecelui sau despre înfrânare, spunem următoarele: Sfântul Pavel spune că cine mănâncă – pentru Dumnezeu mănâncă și mulțumește lui Dumnezeu, iar cine nu mănâncă – pentru Dumnezeu nu mănâncă și mulțumește lui Dumnezeu. (Romani 14.6)  Când este vorba de post, Biserica altfel învață despre el, decât cum ne propune lumea. Pe lângă înfrânarea de la alimente, suntem datori, după cum spune Sfântul Prooroc Isaia, să dezlegăm lanțurile răutății, să deznodăm legăturile robiei, să dăm drmul celor asupriți și să rupem orice jug.  „Împarte pîinea cu cel flămând, și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost și dacă vezi pe un om gol, acopere-l și nu întoarce spatele semenului tău”. (Isaia 58.6)

       Sub pretextul libertății lumea propune și ea ,,postul” său. Și e făcut pentru ce vrei; slabire, sănătate care poate și sunt bune a rândul lor, însă de  unele singure, fără cele ce sunt de o importanță mai mare, sunt nefolositoare și chiar dăunătoare pentru suflet. Într-un cuvânt mai scurt, lumea și diavolul nu se revoltă prea mult de însăși postire, ci de cele spuse de Hristos că nu numai cu pîine va trai omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Și pentru asta pregătește o altă încercare.

      Orice lucru care-i ieșit din comun, ce nu face parte din realitatea noastră cotidiană, noi îl vedem ca un miracol. Evanghelia de la Ioan ne spune că sunt încă multa alte lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, n-ar fi încăput cărțile care s-ar fi scris. (Ioan 21. 25) Însă când Dumnezeu le săvârșește, nu e pentru ca să-Și arate slava Sa, ci pentru că prin ele ne arată starea noastră din care am căzut. Cele ce le vedem noi  minunate și ieșite din comun, sunt parte din realitatea duhovnicească. Oare Adam, până la căderea în păcat nu putea să le facă? Păcatul le-a stricat și suntem ceea ce suntem. Prin viața și faptele Sale Hristos ne arată cum ar trebui să fie viața și faptele noastre. „Destul este ucenicului să fie ca Învățătorul și slugii ca Stăpânul”. (Matei 10. 25)

     Înainte de a se înălța la cer, Mântuitorul Hristos le spune primilor membri ai Bisericii, adică apostolilor: „Iată vă dau putere să călcați peste șerpi și peste balauri și peste toată puterea diavolească” ,(Luca 10. 19) însă ei nu s-au grăbit să-și arate ,,capacitățile”. Pentru ca să creadă în El, lumea permanent a cerut de la Hristos să le arate semne și minuni. Însă El le spune: „Neam viclean și desfrânat cere semn, dar nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiului Omului în inima pământului  trei zile și trei nopți”. (Matei 12. 39-40 Luca 11. 29-30)  Una și cea mai mare minune pe care a arătat-o lumii, e Învierea Lui din morți, pe care tot lumea o ignoră.

      Asemenea și de la Biserică lumea cere semne și lucrări minunate, însă ea, precum Hristos, nu le face ,,la comandă”, ci în taină, departe de ochiul viclean al lumii, prin Sfintele Taine învie suflete omenești pentru Dumnezeu și viața veșnică. Și acestea-s  mai importante decât multe altelele.

      Precum cândva Ioan, unul din apostoli i-a spus lui Hristos să piardă cu foc una din cetăți care nu L-a primit, (Luca 9. 54-55) asemenea și Biserica a fost și este ispitită de unii din fiii Ei ca să-și arate puterea Sa și să-Și pedepsească inamicii, însă Ea răspunde  precum Mântutorul cândva: „Nu știți oare fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele omenești, ci să le mântuiască”. (Luca 9. 55)  Iar când legile lumii îi șoptesc să se arunce de bunăvoie, ca într-o aventură, în valurile vieții, pentru că e Mireasa lui Hristos și iubită și apărată de El, Biserica răspunde la fel: „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău”! (Matei 4.7)

      În rugaciunea Sa pentru ucenici, Hristos se roagă Tatălui pentru unitatea acestora, să fie una precum Ei una sunt,(Ioan 17.9) „Mă rog să- fie una cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. (Ioan 17.21)  în Evanghelia de la Matei spune că unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor (Matei 18. 20) Pe lângă faptul că a păstrat neschimbat adevărul Dumnezeiesc, Biserica Ortodoxă e caracterizată ca Una ce stăruie dea lungul veacurilor să-Și păstreze unitatea. Unitatea Bisericii e o făgăduință, dar și o responsabilitate. Această unitate nu-i nici pe departe o organizație de tipul ONU sau CSI, ci organism viu al cărui cap este însuși Hristos om adevărat și Dumnezeu adevărat. Biserica este locul și medoda prin care Dumnezeu se unește cu făptura Sa. Ceea ce spune Sf. Ciprian episcopul Cartaginei că în afară de Biserică nu este mântuire e adevărat, căci în Biserică prin Sfintele Taine, omul devine părtaș firii Dumnezeiești, scăpând de stricăciunea poftei din lume. (2 Petru 1.4)

      Precum lui Hristos pe muntele ispitirii I s-a propus cu vicleșug, să cadă din dragostea Tatălui, asemenea și Biserica este ispitită necontenit, punându-I-se în pericol unitatea Ei și ascultarea de Dumnezeu. Și dacă cineva crede ca-I încercată cu averea, propunându-I-se multe, mai ales în momentul de față, când are nevoie de sprijin financiar, și mai mult cei din fostul lagăr socialist – nu-i adevărat. Biserica lui Dumnezeu întotdeauna a știut să-Și chivernisească averile pe care le-a avut, uneori chiar în cantități foarte mari, având grijă de cei săraci, străini și orfani. (Și aici nu-i vorba de unii indivizi, fie ei din cler sau laici, care asemenea lui Iuda îndrăznesc să vâre mîinile necurate în caznaua Ei, făcându-și interesele meschine și înmulțind sminteala între credincioși și chiar lumea întreagă.) Pericolul care O paște e lozinca: Împarte și stăpânește!

      Ne place sau nu, Biserica întotdeauna a avut și are influență în lume. La o mică chemare a Ei se pot ridica masele populare, însă n-a folosit puterea cuvântului decât la predica Evangheliei și la chemarea celor păcătoși la pocăință. Despre puterea cuvântului Ei, ce mai mari ai lumii au știut și știu până în prezent și chiar Îi poartă pică, iar uneori încearcă să se folosească de autoritatea Ei și chiar Îi propun diferite proiecte politice murdare de tipul Împarte și stapânește … Însă în spatele acestor încercări e stăpânitorul acestei lumi, care își depune tot efortul și arsenalul minciunilor ca să-și îndeplinească dorința, zicând pe la spate: Ești liberă, deci puternică. Dacă ai putere, folosește-o. Arată tuturor cine-i puternicul în lumea asta. Fă lucruri minuni și semne ieșite din comun, iar dacă ai putere, cine-ți poate sta împotrivă? De care Dumnezeu mai ai nevoie? Fii liberă, fără să te supui Cuiva, caci mie-mi sunt date toate acestea și eu cui voiesc le împart. Închină-te mie …

      Biserica lui Hristos ar putea folosi și libertatea, și puterea, însă dorința Ei e să se asemene Mirelui în sfințenie, suferințe și chiar „neputințe” și-i răspunde cu fermitate: „Pei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini și Lui unuia să-I slujești”. (Matei 4. 10-11)

 

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *