Născuți în zodia fricii sau câteva cuvinte despre drama unei despărțiri

Spun părinții că în ce împrejurări Dumnezeu se atinge de inima omului, nevrând, el îndrăgește și împrejurările, oamenii, momentul zilei sau al nopții când s-a săvârțit minunea. Zic așa, pentru că altfel în zilele noastre n-o poți numi. Însă cam aceleași le-am putea spune când se săvârșește păcatul. Toate circumstanțele îți amintesc de el, care, odată săvârșit, devine ca o a doua fire. Ca să vă convingeți, spuneti-i unui care fură, că-i tâlhar și vă va spune că el nu-i vinovat, ci așa-i timpul. Cel desfrânat va zice că asta-i artă, bețivul vă va spune că-i transmitere genetică, iar fricosul se mințeste pe sine, părându-i-se că așa-i firea lui. Da. Așa este. Doar că nu Dumnezeu ne voiește astfel, ci păcatul care a intrat în noi și prin păcat moartea. Iar frica morții ne ține în robie toată viața. (Evrei 2. 15) 

Faptul că omul e tâlhar, bețiv, desfrânat sau simplu bolnav, încă nu-i răul cel mai mare. Tragic e atunci când nu vrea să recunoască starea lui.

Stau uneori și mă gândesc: Sau că suntem un popor sfânt, care a cucerit „Taborul” sfințeniei, sau o gloată de muribunzi, amorțiți de boală și nesimțitori… Sunt sigur că, citind acestea, cineva va spune că e o obrăznicie și prea devreme m-am stricat la cap ca să spun astfel. Oricare ar fi reacția, e părerea mea și, până ce, n-am de gând s-o schimb.

 Alaltăieri la invitația editurii „Cu Drag”, Chișinăul l-a avut oaspete pe preotul Constantin Necula de la Sibiu. Părintele și-a împărtășit gândurile cu noi pe tema: Nașterea lui Hristos și viața noastră în Biserică prin Sfintele Taine” Am fost și eu acolo. M-am bucurat mult, dar în aceeași măsură m-am și întristat.

 M-am bucurat pentru că l-am cunoscut personal pe părintele, am schimbat și câteva vorbe. Dar mai mult m-am bucurat pentru că s-au adunat „frații” din ambele Mitropolii fără să-și dea ghionturi. Și, „gustând” din cuvintele părintelui Constantin, m-am „îndulcit” pentru câteva ore de ceea ce ne lipsește cel mai mult – unitatea.

Am înțeles că mai este ceva sau mai bine zis CINEVA viu între noi și nu-i totul pierdut, dar m-am convins încă o dată că prostia nu doare…

M-am încredințat că în căutarea noastră de Dumnezeu, riscul de a ne împiedica de cel viclean e același. Spun asta pentru că am văzut pe unii de la MM venind doar ca să tragă cu urechea și coada ochiului și nimic mai mult, dar și pe alții din cadrul MB cu ifose de politicieni și un ușor aier de rătăcire. Însă important e să înțelegem că Dumnezeu nu vede lucrurile așa cum le vedem noi și ne-a împărțit suficientă dragoste și Har de ne-a mângâiat pe toți.

Trăim cu toții drama unei dezbinări, a unei despărțiri și mă întreb: Cui i-a venit pe plac și cine are dobândă din asta? Sunt de vină factorii politici sau externi? Duhurile răutății de sub cer? Oamenii de rea credință sau lașitatea noastră? Cine?

Sigur că fiecare vine cu „dreptatea ” lui, uitând de ADEVĂR. În poezia sa „Nebuna” Cosbuc spune că „cei tari pot sili pe slabi la rău. Și domnii sunt d-aceea tari, caci râd de Dumnezeu”. Da, dar cine ne-a îngăduit nouă să fim slabi? Cum de am permis noi și am lăsat să ni se sape la temelie, ca să ne trezim la un moment cu casa surpată și să ne dezbinăm ca popor și ca Biserică? Am ajuns ca și frații din parabola despre fiul risipitor, supărați, împletind între noi gard din propria prostie și devenind inapți de a-L odihni pe Dumnezeu în noi…

Sfântul Petru, mergând pe mare și văzând valurile, s-a speriat și a început să se scufunde. Hristos, însă, i-a dat mâna și i-a zis „Puțin credinciosulepentru ce te-ai indoit?” (Matei 14. 31)

Se spune că pentru a se împăca frații trebuie să piardă ceva comun. De cele mai multe ori sunt părinții sau cei dragi. Oare suntem atât de orbi ca să nu vedem că ne depărtăm de Dumnezeu și-L pierdem? Oare este nevoie, din pricina ambițiilor străine, politice și murdare, să-L declarăm pe Hristos mort, ca pe urmă să conștientizăm că lipsiți de Harul Lui, am murit trupește și sufletește? Că devenim un popor de care vor aminti doar paginile istoriei, dar șters din CARTEA VIEȚII?

Dacă acestea vin din micimea de suflet și păcat, noi ne vom ridica, pentru că El nu voiește moartea păcătosului. Iar dacă e o CRUCE, O vom duce cu demnitate până la Golgota, pentru că ultimul cuvânt nu-i „moarte”, ci ÎNVIERE.

Arhim. Augustin (Zaboroșciuc)

Sursa: http://arhimaugustin.info/

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *