Despre „teologia” revoltelor sau Între revoluție și nonconformism

2871062692_ee61c4e99d_oRenumitul citat al lui Dostoevski „Frumusețea va mântui lumea” nu e unul care ne-ar reîndrepta pașii spre diferite muzee sau galerii de artă, dar nici unul  care ne-ar înfrumuseța profilurile de pe rețelele de socializare. (Cine dintre noi nu vrea să-și „șocheze” prietenii printr-un citat mai deocheat?)

Mai târziu, în una din scrisorile sale Dostoevski spunea: „În lume există o singură figură de o frumusețe pozitivă: Hristos.” E încă o încercare de a vorbi oamenilor despre Hristocentrismul lumii și a Cosmosului întreg. Fără El toate sunt zădarnice. Orice artă, orice cultură nu-i altceva decât resturi ce cad de la masa Stapânului. Și trebuie să recunoaștem că însuși creștinii, până în prezent, n-au înțeles asta.

Lupta pentru întâietatea bisericilor și pentru întâietate în Biserică, a demonstrat că lucrătorii viei, căror li s-a încredințat puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor, au închis porțile și s-au făcut stăpâni. Și ca să nu-i mustre prea tare conștiința, au făcut o „teologie” întreagă din asta. Pentru că atunci când e vorba să venim într-o societate, familie, întreprindere sau parohie, noi nu stăruim să facem prin prezența noastră mai auzit cuvântul lui Dumnezeu, să îmbunătățim imaginea Bisericii și numele lui Hristos care se hulește printre neamuri din pricina noastră. (Romani 2. 24)  După cum se vede, asta puțin ne interesează. Noi ne preocupăm de imaginea personală și de un loc mai călduț sub soare.

Într-un dialog asa mai „teologic” cineva imi spunea că Biserica trebuie să lupte împotriva lumii. Este un pic de adevăr aici. Obștea creștinească întotdeauna a fost una nonconformistă în lumea aceasta. S-a opus lumii și celor din lume. Doar cp rezistența Ei a fost una prin propriul exemplu și propunând o adevărată culltură, adevăratele valori și pe Iisus Hristos singurul care poate să mântuiască de puținătatea sufletului și de vifor. (Psalm 54.8)

Interersant, noi ce rezultate am aștepta, când singuri „protestăm” impotriva Lui, alungându-L din viața noastră și tindem spre îndeplinirea unor idealuri sterile: pace, bucurie, siguranță și, desigur, supunerea maselor populare în numele „unui oarecare” Iisus Hristos care a murit pe dealul Golgotei cu moarte de ocară?

Desigur, creștinii trebuie să aibă curajul de a spune lucrurilor pe nume. Cei mari ai lumii, am zice, stăruie din răsputeri să  nu se ajungă la asta. E ceva asemenea cu o povestioară amuzantă, dar și reală. Se spune că într-un coteț cu porci, unul din ei, fiind mai dezghețat și văzând că stapânii le aduceau regulat mâncare multă și sățioasă, le spune celorlalți: Băi fraților, voi nu vedeți că aceștia ne hranesc bine ca să ne îngrășăm și după asta să ne dea la abator? Și atunci unul din ei îi raspunde cu jumătate de voce:„Taci.Dacă te aud stăpânii, o să fii învinovățit de conspiraționism”.

Dar nici nu trebuie să se transformăm în revoluționari. Revoluția cere sânge și haos. În creștinism extremele sunt foarte periculoase. Nu înzădar cand morții își îngropau morții lor (Matei 8. 22), Hristos le spunea ucenicilor: „Voi sunteți sarea pământului…” (Matei 5. 13)

Democrația ne „dăruiește” libertatea șubredă de a ne exprima, dar experiența arată alceva. Nu-i atât de important cum începi, ci cum continui cele ce ți le propui. Și aici imi amintesc de „Manifestul trifoiului verde” scris de Constantin Noica în 1928 ca un raspuns la „Manifestul crinului alb” scris de un grup de tineri nemultumiți de activitatea celor mai în vârstă.  E vorba de câțiva viței care s-au revoltat împotriva boilor de părinți care proşti şi puturoşi, nu ştiuseră să agonisească o zestre de fîneţuri mai bună, ca pentru botul subţire şi rafinat al lor, al viţeilor. Și strigau: „În repetate rînduri, individual, fiecare din noi am cerut, de la respectivii noştri, clăi cu hrană asimilabilă. N-am fost ascultaţi. Astăzi, adunaţi în plen, gravi şi definitivi, constatăm că, maţele părinţilor noştri fiind de altă confecţiune decît ale noastre, orice pretenţiune plurală e de prisos. Independenţi ca viţei, vom păşi la realizarea noilor idei pe care vi le propunem.” Au hotărât să plece. Ştiţi ce, spune un viţel mai cu moţ în frunte, azi tot nu ne-am luat la revedere de la boii noştri de părinţi. Mai bine sărim mîine. Da, răspunseră toţi coral, sărim mîine!”Dar a doua zi toţi viţeii deveniseră boi.

Un rezultat pozitiv și o muncă rodnică în lanul Domnului putem avea doar atunci când Îi vom permite lui Hristos să stea între noi și cei care ne ascultă, precum a stat intre ucenici și furtuna care-i biruia. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Fiul (Ioan 14.6) și tot darul desăvârșit de sus este.

Meritele? Domnul le știe. Dar de laude trebuie să ne ferim, caci tot ce-i atins de laudă dispare — scria Liviu Damian.

Arhim. Augustin Zaborosciuc

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *