Despre Biserică şi Ortodoxie

      IMG_0155Deseori  oamenii când aud cuvântul Biserică, în minte le vine închipuirea despre o simplă organizaţie pământească care are întâistătător, un număr oarecare de lăcaşuri ce-i aparţin şi desigur este sub o anumită juristdicţie. Iar dacă cineva a ţinut în mână Catehismul Ortodox poate să ne spună şi asta: că Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor. O obşte de oameni care sunt uniţi între ei prin credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu şi prin sfintele taine.

      Poate că formal ţinem această definiţie (ca teorema lui Pitagora), dar stim că Dumnezeu nu se uită numai la ceea ce mărturiseşte gura, ci la cele ce trăim, pentru că ele scot adevărul lăuntric la iveală.

      Dacă omul se limitează doar la „frecventarea” Bisericii, citirea rugăciunilor şi a cărţilor duhovniceşti, la respectarea posturilor şi multor obiceiuri, insă nu conştientizează din suflet că este un mădular al Bisericii, al Trupului lui Hristos – el este încă neîmplinit în viaţa duhovnicească. Viaţa în Biserica nu este o simplă existenţă, ci viaţă în cel mai adevărat sens al cuvântului. Harul în Biserică este asemeni sângelui din trupul omenesc, care hrăneşte toate mădularele. Dacă un mădular se desprinde de trup, atunci de îndată se lipseşte de viaţă, căci nu mai curge în el sângele trupului. Tot aşa şi credinciosul care se desprinde de Biserică, în care este Harul, moare sufleteşte, pentru că nu mai are viaţă duhovnicească din trupul tainic al lui Hristos.

     Nu oamenii mântuiesc Biserica, ci Biserica mântuieşte pe oameni. Ea ne sfinţeşte, ne pregăteşte pentru viaţa veşnică şi ne mântuieşte prin Sfintele  Taine. Ea este şi locul unde Dumnezeu şi omul se intâlnesc şi formează o familie tainică. Şi desigur cei ce sunt membri sau mădulare ale Ei, trebuie să-şi pună întrebarea: cum sunt ei în Biserică? Ce cred ei că este viaţa Bisericii? Viaţa Bisericii numaidecât trebuie să fie viaţa fiecărui din noi. Creştinii sunt meniţi să fie acei oameni care vieţuind încă pe pământ, stăruie să intre în ritmul veşniciei.

       „Biserica  este obştea de oameni pentru care unica lege este dragostea, mângîietoarea dragoste, şi-i este străină legea „pământească”; dar această lege a dragostei este frică şi pericol pentru pământ, (adică pentru cei ce-şi leagă inima de el) pentru că a iubi înseamnă a te lepăda de sine până întru atât, ca să mori cu desăvârşire; şi pentru că a te uni cu Hristos şi a avea viaţă împreună cu El înseamnă a primi în deplin soarta Lui, nu numai slava cea viitoare şi bucuria veşnică, ci şi soarta Lui istorică … Iată vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor …” (Matei 10;16.) — asa  spunea parintele Sofronie Saharov.

      În evanghelia de la Ioan, Hristos ne spune: „nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” ( Ioan 15 ; 16 ).   Şi atunci când vorbim despre „cei aleşi”, primul gând care ne vine este că „aleşii” sunt nişte oameni care au anumite drepturi, care nu sunt din rândul celorlalţi, ci au ceva deosebit „pentru meritele lor”. Şi, dacă e să fim sinceri, cine din noi nu se mândreşte şi nu se gândeşte că suntem aleşi pentu că „păstrăm curăţia ortodoxiei şi stilul vechi”, pe când alţii …   Dacă ne gândim mai bine, şi  facem comparaţie, atunci cu nimic nu ne deosebim de cei  care au fost aleşi să fie poporul lui Dumnezeu. Iar în acest context nu putem să nu fim de acord cu N. Berdiaev care spunea că în acele vremuri,  sfinţii prooroci nu conteneau să-i întărească pe evrei în acel adevăr, că Dumnezeu a ales poporul evreiesc ca să facă din el  „popor ales”, că El l-a îndreptat şi l-a păzit cu o deosebită dragoste, şi că alte popoare nicicând n-au fost obiectul acestor griji. Acest gând care nu întotdeauna îi ţinea pe evrei într-o cugetare smerită, îi impunea să se convingă de întîietatea lor asupra altor popoare.  Cu încredere că Dumnezeu se uită la ei altfel, mulţi din ei aveau părerea că alegerea dumnezeiască era o mulţumire dreaptă pentru vrednicia rasei lor. Ei vedeau  „testamentul” fiilor lui Israel ca pe o înţelegere între două puteri, care întărea după evrei, pentru credincioşia lor, superioritatea şi domnia asupra altor noroade. Ura era unicul sentiment care îl insuflau alte popoare. Ei, însă, s-au înălţat pînă la recunoaşterea lor ca  „popor-dumnezeu” mai tare decât popor al lui Dumnezeu. Până la urmă Israel şi-a întors şi a întărit asupra sa sensul etimologic al  cuvântului:  „cel ce se luptă cu Dumnezeu”.

Interesant! Până  unde vom merge şi ce va fi cu noi cei ce ne numim „noul Israel”?

Însă atunci când Dumnezeu ne spune Eu v-am ales pe voi, ne alege din mijlocul lumii şi ne cheamă să fim o obşte care nu coincide şi n-are nimic comun cu popoarele păgâne sau cu ateii, obşte care este părtaşă tainei Împărăţiei lui Dumnezeu. Obştea creştinească, (Biserica) nu se implica în treburile politice. Ea trebuie să se asemene lui Hristos prin sfinţenie şi suferinţe şi, mai drept vorbind, chiar sa fie „biruită” de lume, dar are şi datoria sfântă – să fie glasul conştiinţei poporului. O obşte care a auzit chemarea lui Dumnezeu, pe care El a    trimis-o în lume să fie martor şi propovăduitoare a vieţii şi dreptăţii Dumnezeieşti.

Şi aceşti martori după chemare suntem toţi.  Suntem chemaţi să ne deosbim de alţii, ca văzându-ne, să zică: ei nu se aseamănă cu ceilalţi? Amintiţi-vă cum a primit creştinismul sfântul Pahomie.  Fiind ostaş, a intrat cu armata într-un sat populat de creştini, care le-au alergat în întâmpinare, şi le-au arătat ospitalitate. Nu i-au întrebat cine sunt şi ce credinţă mărturisesc, ci le-au oferit pâine, apă şi toate cele de trebuinţă pentru drumeţi şi nici n-au îndrăznit să le „propovăduiască” cuvântul lui Dumnezeu. Atunci ostaşii au întrebat: cine sunt aceşti oameni? la care au primit răspuns: aceştia sunt creştinii. Ei slujesc tuturor fără să caute la faţă şi  iubesc chiar şi pe vrăjmaşii lor.

     Astfel creştinii au  „cucerit” lumea. Şi aici ar fi bine să ne aducem aminte şi de alegerea apostolilor: Iată vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor…(Matei  10 ; 16 ) 

      În Cântarea cântărilor sub chipul Miresei este prezentată Biserica lui Hristos.  Mireasa, însă, este cea care până întru atât poate iubi, încât poate să-I urmeze Mirelui şi-n bucurie şi-n necazuri, oriunde s-ar afla El.  Şi să nu uităm că drumul Mielului  este drumul Crucii.  Biserica lui Hristos este Cea care răspunde la dragostea Lui, cu dragoste reciprocă şi este gata să împărtăşească cu Hristos care s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce, (Filipeni 2. 8) toată soarta Lui pământească.

      Şi astfel fiecare creştin, în măsura sa  iubitor de Dumnezeu, este născut pentru a se jertfi şi a fi jertfit Lui, exemplu fiindu-i Hristos şi sfinţii lui mucenici pe al căror sânge s-a zidit sfânta Lui Biserica. Asta-i chemarea lui Dumnezeu care zice: Osebiţi-vă din rândurile lor. ( 2 Cor. 6, 17).

      Astăzi noi vieţuim într-o lume care din zi în zi, mai tare şi mai cu încredere, divorţează de Dumnezeu. O lume pentru care Dumnezeu e o abstracţie, iar creştinismul – un simplu  concept.  O lume foarte rece faţă de toate metodele de manifestare a credintei. Ea poate  să-L pună pe Hristos, cu multă uşurinţă şi fără nici o mustrare de cuget, alături de alţi întemeitori de religii. O lume care, zăcând adânc în păcat, nici nu-şi doreşte propria îndreptare şi lecuire. Da, încă nu renunţă sa audă cuvinte frumoase despre iubirea aproapelui, despre îngrijirea săracilor şi a bolnavilor, despre pace şi frăţie în toată lumea, dar foarte mult ar vrea ca Biserica să renunţe la unele „mofturi” ale ei. Pe toate le primeşte şi le suportă, numai să nu-i amintească nimeni că trebuie să ne luptăm cu păcatul, să ne îndreptăm,  să tindem spre cele veşnice. Şi din pricina că păstrează cu sfinţenie învăţătura proprie, ea câştigă tot mai mulţi vrăjmaşi. Şi e logic să ne aşteptăm, în asemenea cazuri, la  momentele când vom auzi multe vorbe urâte despre ea, să fie batjocorită de către către slugile stăpânitorului acestui veac. Ba chiar am spune că nici o altă organizație nu este atât de discreditată în sursele de informare în masa ca Biserica. Mai ales Biserica Ortodoxă.  Ce, însă, poate să răspundă Biserica la toate acestea, decât prin cuvintele lui Hristos: „Iată se apropie stăpânitorul acestui veac şi întru Mine nu găseşte nimic”.  (Ioan 14. 30). 

       Asta este calea lui Hristos şi, desigur, a Bisericii.  Ea va fi „biruită” de cei ai lumii, dar aceasta va fi cea mai strălucită biruinţă asupra lumii de care numai ea şi mirele ei, Hristos, are parte.

       Preafericitul Patriarh Alexie (Simanski), un ierarh care a fost rânduit intâistătător al Bisericii Ruse într-o perioadă de grele încercări şi care a suferit diverse greutăţi şi necazuri, a spus într-una din scrierile sale: „Biserica nu este un birou de propagandă. Ea este trupul lui Hristos care se frânge pentru mântuirea prigonitorilor ei”.

      Cu mult înainte de asta am fost preîntâmpinaţi de unul dintre marii dascăli ai lumii şi ierarhi: „Fraţilor, grozavă furtună ne-a cuprins şi valurile cu putere mare ne luptă, noi, însă nu ne vom teme de înec pentru că ne sprijinim în Piatră. Oricât s-ar tulbura marea, această piatră nu se va clătina. Oricât s-ar ridica valurile, corabia lui Hristos nu se va afunda. De ce mă voi teme? Vă întreb. De moarte? Dar eu voi răspunde ca Apostolul: „ Viaţa mea este Hristos, şi moartea e dobândă”. De izgonire? Dar al Domnului este pământul şi cele de pe el. De lipsa averii ? Eu nimic n-am adus în lumea aceasta şi nimic nu voi lua cu mine. Râd de bogăţie, râd de cinste, pe care o aşteaptă mulţi. Bogăţia pentru mine nu-i nimic altceva decât sărăcie. Şi dacă doresc să vieţuiesc, e pentru ca să fiu cu voi şi să mă ostenesc pentru desăvârşirea voastră sufletească. Eu vă vorbesc vouă  precum şi fac şi rog dragostea voastră să fie încredinţătoare. Nu nu! Biserica n-o vor dezbina, nu o vor stâlci. Biserica e de nedespărţit. În ea nu despart Capul de mădulare, ele rămân în unire necătând la toate. Cele spuse despre bărbat şi soţie sunt şi mai adevărate în privinţa păstorului şi a păstoriţilor. Ei sunt un întreg şi ce a unit Dumnezeu, a despărţi nu-i în puterea oamenilor. Spuneţi-mi ce a rămas din tiranii care s-au ostenit să ocolească Biserica? Spuneţi-mi unde sunt armele lor, rugurile, fiarele, săbiile ascuţite ale călăilor? Ei au dorit să facă multe, dar n-au reuşit. Aceeaşi tăcere şi aceeaşi uitare acoperă pe aceşti tirani şi arsenalul crimelor lor. Dar Biserica? Ea străluceşte mai mult decât soarele şi dacă tiranii n-au putut ocoli Biserca atunci când creştinii abia de existau, cum pot crede că o vor face acum când creştinii sunt peste tot pământul?” ( Sf. Ioan Gură de Aur ).

      Renumitul teolog şi publicist, protodiaconul Andrei Kuraev  scrie în cartea sa  „О нашем поражении” (Despre înfrângerea noastră) : „Când cineva îşi propune să câştige toată lumea, bunăstare şi distracţii, legându-se de Biserica Ortodoxă el va pierde acestea pentru că ea nu oferă astfel de daruri. Dar dacă va dori să-şi salveze sufletul, pentru care nu-i preţ în lume, poate să se lege de biserică, caci ce folos omului dacă va câştiga toată lumea, dar sufletul îşi va pierde”? ( Matei. 16,26 ).

     Un lucru înfiorător se petrece în lume. Noi nu-l vedem sau nu vrem să-l recunoaştem: noi singuri desconsiderăm învăţăturile Bisericii şi  luptăm  împotriva ei. Din zi în zi pierdem tot mai mult acea dragoste mântuitoare care ne uneşte într-un tot întreg şi rămâne numai închipuirea ei. Tainele care ne sunt date pentru sfinţirea şi mântuirea sufletului sunt folosite în scopuri lumeşti şi deseori numai de „ochii lumii”. Deseori ai senzaţia că creştinii au transformat creştinismul din religia Dragostei, într-o simplă religie a lumânărilor. Şi cât de des vedem ca oamenii aprinzând câteva lumânari, şi acelea numai la Bobotează şi la Înviere, cred că au împlinit pe deplin „datoria” faţă de Dumnezeu, acum e rândul Lui …

     Şi, iarăşi, după cum am amintit mai sus, dacă până acum lumea, şi mai cu seamă noi creştinii, n-am biruit-o, putem sta fără grijă: porţile iadului, cu sigiranţă,  nu o vor birui.  Însă, iadul cu care Dumnezeu ne ameninţă ― scria Sf. Ioan Gură de Aur ―  e puţin pentru crimele celor care omoară pe Hristos şi-L împart în bucăţi cu eresurile  aduse în Biserică, căci Biserica este trupul şi mădularele Lui.

      Iar Fericitul Augustin spune: „Mulţi sunt care pe pământ se cred pe sine depărtaţi şi străini Bisericii şi în ziua Judecăţii vor afla că au fost cetăţeni ai ei, şi mulţi care se credeau pe sine mădulare ale ei, vor vedea că au fost şi sunt străini Bisericii”, de care lucru să ne ferească Dumnezeu pe toţi.

Arhim. Augustin (Zaboroșciuc)

Sursa: http://arhimaugustin.info/

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *