Calea drepților

Năprasnică, spăimântătoare nuntă

Cu îngeri plânși, haini legionari.

Tragic alai și bauturi amari,

Mire Hristos, mireasă Crucea cruntă

Tovarășa infamilor tâlhari.

                                                                                                       (Vasile Voiculescu. Răstignire)

                                                                              „Fericiți veți fi  voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni

                                                                             și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră mințind

                                                                              pentru Mine. Eu însă vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii

                                                                              voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine

                                                                              celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă

                                                                             și vă prigonesc, ca să fiți fii Tatălui vostru din ceruri.”

(Matei 5.11, 44-45)

      În primele patru zile ale postului Mare, când întreaga creștinătate ascultă, umilindu-se, canonul Sfantului Andrei Criteanul, după cântarea a șasea se cântă condacul canonului: Suflete al meu, suflete al meu, scoală pentru ce dormi, sfârșitul se apropie și vei să te tulburi … . Trezirea la realitate e ceea la ce ne îndeamnă Biserica. De fapt, de  multe ori citim sau auzim îndemnul lui Dumnezeu ce ne zice: ,,Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită”. (Matei 26.41)  Nu înzădar și părinții Bisericii califică trezvia printre cele mai mari virtiți ale creștinilor. Lumea, însă, stăruie din răsputeri să ne măgulească cu promisiuni dulci, adâncindu-ne într-o realitate falsă sau, cum o mai numim prin termeni moderni – virtuală. Și trebuie să recunoaștem că ieșirea din virtualitate, în cele mai multe cazuri, e foarte grea și chiar am spune, dureroasă. Chiar și cei ce sunt luminați cu Sfântul Botez și se numesc ucenici sau urmași ai lui Hristos, nu sunt scutiți de ispită. Însă certarea lor va fi mai aspră, ca a unora ce li s-a dat mai mult, după cuvântul Domnului. (Luca 12, 48) Și dacă primele două teme au fost adresate celor ce nu cunosc nimic și au unele întrebari sau fac primii pași în Biserică, cele scrise aici, sunt pentru cei căror, necătând la păcate și neputințe, Biserica le este Mamă ce le poartă grijă de suflete.

     Deci haideți să fim sinceri. Creștinii deseori au păreri prea exagerate despre sine și atunci când cineva din exterior atacă Biserica lui Hristos, cred că sunt atacați fii Ei. Însă uită că anume din pricina lor, numele lui Hristos se hulește între neamuri. (Romani 2.24)

     Nu trebuie să ne îșelăm și să ne dăm cu gândul că postirile noastre fățarnice, milosteniile de ochiul lumii și rugaciunile, în cele mai multe cazuri formale, irită pe cineva. Dacă este o reacție, să știm, că fățărnicia e greu suportată în societate. „Trăirea noastră creștină” de azi nu face nimic alceva decât să fim marginalizați și ignorați de oameni, ca cei ce spunem una și facem cu totul altceva. Cetățile predate de buna voie nu prezintă pericol pentru inamic, iar unde este neînțelegere, nici nu e nevoie de atac.

      Iar dacă într-adevăr se duce o luptă continuă împotriva Bisericii lui Hristos, trebuie să cunoaștem, e pentru că Biserica, Stâlp și Întărire a Adevărului (1 Timotei 3.15), Mireasa fără prihană a lui Hristos, prin învățătura Sa mustră lumea pentru păcat. E timpul să ne trezim la realitate. Asta a fost calea lui Hristos și desigur e și a Bisericii Lui. Asemenea Mirelui Ei, Biserica aduce lumină în lume, lumina lui Hristos care luminează tuturor, însă oamenii au iubit mai mult întunericul, caci faptele lor sunt rele. (Ioan 3.19)

     Atunci când cineva gândește și viețuiește altfel, asta-i deranjează pe cei din jur. Și de câte ori sfințenia, dreptatea, curăția, blândețea, sunt văzute în lume – li se gătește Cruce și cununi de spini.

      Abel a fost o întruchipare a bunătății și sfințeniei, însă invidia fratelui său n-a întârziat să se manifeste și Abel a fost omorât. Asemenea și Iosif, cel prin care a fost izbăvit de foame Iacov și familia sa, a fost vândut în Egipt de însăși frații săi. Și ce să  mai spunem, caci singur Hristos a fost omorât nici macar pentru motive politice, ci din simplă invidie.

     Într-o lume unde păcatul e normă de viață și sursă de existență, dreptatea și sfințenia sunt inadmisibile. Și noi cunoaștem că Biserica este sfântă precum Hristos e sfânt și propovăduiește o singură dreptate – dreptatea lui Dumnezeu.

     În lumea aceasta, unde domnă o singură lege, legea păcatului, Biserica lui Hristos e ca o insulă a curăției și sfințeniei, oază verde cu izvoare cu apa cristalină ce curg în viață veșnică, înconjurată de pustiul lumii. Și prezența Ei în lume nu e o chemare la duel, facută din interese meschine, ci o chemare smerită, uneori neputincioasă, la o viață nouă, o viață așa cum a voit-o Dumnezeu încă de la început.

     Încă de la începutul ființei Sale, Biserica L-a urmat pe Dumnezeu în misiunea Ei proorocească. Și cine sunt proorocii? Cei care au auzit cuvântul lui Dumnezeu și nu numai că l-au auzit,ci aprinși de dragoste și râvnă dumnezeiască, singuri au devenit glasul celui ce strigă în pustie. (Ioan 1. 23) 

    Interesant cum Dumnezeu alege și cheamă pe cineva la slujirea Sa. Îi zice lui Ieremia proorocul: „Înainte de a te fi zamislit în pântece te-am sfințit și te-am rânduit prooroc pentru popoare”. (Ieremia 1.5) Oare nu asta e și chemarea Bisericii, Mireasa lui Hristos,  care înainte de a fi întemeiată a fost cunoscută Sfântă de El și sfințită prin sângele curs din coasta izvorâtoare de viață?  Și având mintea lui Hristos, (1Corinteni 2.16) e rânduită să fie glasul lui Dumnezeu pentru popoarele ce erau în latura și umbra morții. (Matei 4.16)

      Ieremia i-a răspuns Domnului: „O, Doamne, Dumnezeule, eu nu știu să vorbesc pentru că sunt tânăr, iar Domnul îi zice. Să nu zici:Sunt încă tânăr; caci la câți te voi trimite, la toți vei merge și tot ce-ți voi porunci vei spune. Să nu te temi de dânșii, caci Eu sunt cu tineca să te izbăvesc, zice Domnul. Și Domnul și-a întins mâna și i-a atins gura și i-a zis: Iată am pus cuvintele Mele în gura ta. (Ieremia 1. 6-9)

     Asemenea și lui Moise îi spune: „Vino să te trimit la Faraon, regele Egiptului, ca să scoți pe fiii lui Israel, poporul meu, din țara Egiptului”. Și Moise asemenea zice: „Cine sunt eu, ca să mă duc la Faraon regele Egiptului, și să scot pe fii lui israel din țara Egiptului”? Și iarăși răspunsul Domnului: Eu voi fi cu tine și acesta îți va fi semnul că te trimit Eu: când vei scoate pe poporul Meu din țara Egiptului, vă veți închina lui Dumnezeu în muntele acesta”. (Ieșire 3.10-12)

      Oare nu procedează asemenea și Biserica lui Hristos, smerită, tăcută și chiar neputincioasă, rostind cuvintele lui Dumnezeu prin gura Ei? Și Domnul Slavei este cu ea. Iar chemarea Lui a fost primită nu atât ca o cinste și recunoaștere a propriei demnități sau alegeri, ci ca o responsabilitate enormă pe care Mireasa lui Hristos cu sfințenie o îndeplinește până astăzi.

     Și precum proorocii nu întotdeauna au fost grabnici la mustrare, ci o făceau numai din porunca lui Dumnezeu, asemenea și Biserica ascultă îndemnul Lui când zice: „Mângâiați, mângâiați poporul Meu. Dați curaj Ierusalimului și strigați-i că munca degrab va lua sfârșit”. (Isaia 40.1)

      Asemenea proorocilor  Biserica plânge poporul lui Dumnezeu și fii Ei. „O, cine va da capului meu apă și ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua și noaptea pe cei loviți ai fiicei poporului meu”. (Ieremia 9.1) Deși fărădelegile noastre mărturisesc împotriva noastră, Doamne, fă milă cu noi pentru numele Tău! Mare este abaterea noastră și am păcătuit înaintea ta”. (Ieremia 14.7)

       Ca o Mamă iubitoare de fii, Biserica niciodată nu se rușinează să-i recunoască și să-i numească pe cei rătăciți și păcătoși, ca fii ai Săi. Întotdeauna e gata să ia asupra Sa neputințele lor ca pe o Cruce și, coborând păna-n adâncul iadului, să-i ridice prin înviere. Însă cu ce-i răsplătește lumea pentru asemenea binefacere?

       Pentru adevărul rostit, proorocul Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, Ieremia  – aruncat în groapa cu noroi. Sfântul prooroc Ilie a pribegit în munți pentru ca a mustrat nelegiuirea Izabelei, iar Sfântul Ioan Botezătorul aruncat în temniță și până la urmă i-au tăiat capul, pentru că l-a mustrat pe Irod pentru Irodiada. (tradiția spune ca atât de mult se temeau de sf. Ioan și de cuvantul lui, ca după ce i-au taiat capul, i-au ingropat trupul aparte de cap ca nu cumva să invie inapoi)

       Și spuneți, va rog, oare nu staruie lumea în ziua de azi să procedeze asemenea și cu Biserica Lui Hristos? Oare nu voiește să O taie și să O despartă cu „fierăstrăul dezbinărilor” în mai multe părți? Oare nu-i aruncată în noroiul lumii? Oare nu-i nevoită uneori să se ascundă de răutatea lumii asemenea lui Ilie? Oare nu-i prigonită pentru că mustră în continuare desfrâul Irodiadei? Sigur că da. Și noi cunoaștem că ața merge după ac. Păi asta a fost și este calea drepților. Astfel Hristos a biruit lumea și nu trebuie să ne înfricoșeze pe noi asemenea fenomene.

      Scria părintele Sofronie Saharov: „Cu cât mai mult se adâncește omul în atmosfera păcatului, cu atât mai rele și defăimătoare sunt hulele, ura față de Hristos și batjocurile față de sfințenia Lui. Despre adâncimea conflictului între lume și Hristos putem să judecăm și pentru că, nici Moise, nici Mahomed, nici Budha – nimeni nu este atât de ponegrit și urât de toți, ca Hristos. Oare asta nu e o mărturie că numai El este adevărat”?

      Sfântul Petru ne spune: „Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi spre ispitire, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin, ci întrucât sunteți părtași la suferințele lui Hristos, bucurați-vă, pentru că și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare”. (1Petru 4.12-13) 

      Biserica lui Dumnezeu este cea care poate să rostească împreună cu Hristos cel răstignit: „Vine stăpânitorul lumii acesteia și întru Mine nu gasește nimic”. (Ioan 14.30)

      Iar noua celor ce voim să-L urmăm, ne amintește de fiecare dată: „Să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte de asta M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăște pe voi lumea. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. (Ioan 15.19-33)

     Asemenea lui Hristos, Biserica nu staruie să se apere cu orice preț.  Deaceea stranii sunt declarațiile unora ce cheamă la apărarea Ortodoxiei chiar și cu ajutorul sabiei !?  Oare nu Hristos spunea:  „Fiii Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi și pe copii voștri”. (Luca 23.28) Iar atunci când Petru a scos sabia ca să-L apere, i-a zis: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Sau ți se pare că nu pot să rog pe Tatăl meu și să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, căci așa trebuie să fie”?(Matei 26.52-54)

      Precum Domnul Hristos, așa și Biserica nu stăruie ca adevărul să triumfeze, ci doar mărturisește smerit despre el. Deaceea în mijlocul încercărilor Ea nu-și pierde cumpătul, pentru că pacea lui Hristos sălășluiește în Ea. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze”. (Ioan 14. 27)

     Aceasta este calea lui Hristos, calea Bisericii, calea drepților și a fiecărui creștin în parte. „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum eu v-am iubit” – zice Domnul. Iar oamenii, liberi fiind, au dreptul să aleagă de a cui parte vor fi: de partea lui Hristos, care dă Inviere și Viață, sau de partea lumii care în agonie și neputință își petrece ultimile momente ale existenței sale … .

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *