Ca pe smochinul cel neroditor, sa nu mă tai, Mântuitorule (Fragment)

1.    Oare, Doamne, când veşnicia este a Ta, nu cunoşti cele ce-Ţi spun, sau ceea ce se petrece în timp vezi numai în timp? Aşadar, de ce Îţi mai spun istoriile atâtor lucruri? Desigur, nu ca prin ele să le cunoşti, ci eu îndemn simţirile mele faţă de Tine şi faţă de cei care citesc cele ce scriu, pentru ca toţi să zicem: „ Mare este Domnul şi lăudat foarte’’. Am zis şi voi zice: Din dragoste pentru dragostea Ta fac acest lucru. Căci ne rugăm şi Adevărul zice: „Ştie Tatăl vostru de ce aveţi nevoie mai înainte ca să cereţi voi de la El’’. Aşadar, Îţi deschidem starea inimii noastre şi-Ti mărturisim necazurile noastre şi cerem milele Tale pentru noi, ca să ne eliberezi cu totul, aşa cum ai început, ca să încetăm de a mai fi nefericiţi în noi şi să Te fericim, pentru că ne-ai chemat, ca să fim săraci cu duhul şi blânzi şi ca cei ce plâng, şi înfometaţi şi însetaţi de dreptate şi milostivi şi cu inimă curată şi făcători de pace. (Fer.Augustin.Mărturisiri c.11, 1.)
       Atunci când Hristos îşi ia Crucea şi urcă în sus spre Golgota, unii dintre oameni Îl urăsc, aruncând cuvinte deşarte. Alţii împreună compătimesc, tăcând cu o tăcere sfântă de parcă n-ar vrea să-L împiedice de a săvîrşi misiunea încredinţată de Tatăl. Alţii doresc să-şi verse tânguirea în lacrimi, şi ştim că Hristos s-ar adresa fiecărui din noi: „Fii Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci vă plângeţi pe voi şi pe copii voştri”. În aceste sfinte zile, când Dragostea Dumnezeiască urcă pe Cruce, (Si când Dumnezeu nu urcă pe Cruce dacă noi necontenit greşim?),  „cineva’’ se apropie de El cu lacrimi lăuntrice şi suspinuri negrăite, pe care Duhul lui Dumnezeu le trezeşte în om şi-l ridică la viaţă, la adevărata viaţă din care a căzut, şi-n deznădejdea lui strigă către Hristos cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”.
      De unde şi cum voi începe micul meu suspin către Tine, Doamne al tuturor? Nu îndrăznesc să-Ți aduc laudă, nu cutez să spun mărirea Ta, pentru că inima plină de cugetări viclene şi sufletul pătruns de mireasma păcatului nu poate în întregime să le facă, precum şi cu unealta meşterului ştirbită de pietre şi cioturi şi acoperită de rugină nu poţi să săvârşeşti ceia ce vrea să facă mâna. Şi cine dintre muritori ar putea în deplinătate să redee sau să spună slava Ta, Doamne? „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui le vesteşte tăria” – ne  spune psalmistul. Pe Tine Te cântă toată făptura, în cer, îngerii Îţi cântă şi Te slăvesc puterile cereşti, cuvioşii neâncetat Te roagă şi mucenicii îşi aruncă cununile la picioarele Tale. Toţi sfinţii slavoslovesc puterea Ta şi încă şi Tatăl Te-a primit în slava care ai avut-o mai înainte de facerea lumii. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Şi ce aş îndrăzni să mai spun eu, cel ce m-am făcut cu totul sălaş diavolului şi rob păcatului, decât să strig: „Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide mie, că curveşte am cheltuit viaţa mea…’’. Această viaţă, Doamne, care mi-ai dat-o ca timp de răscumpărare şi pregătire pentru veşnicie, am cheltuit-o şi o petrec în desfătări şi griji lumeşti şi mă arăt pururea un nemulţumitor faţă de darurile Tale pe care din belşug le-ai vărsat asupra mea.
       Din pricina păcatului, mintea s-a întunecat, vrăjmaşul mântuirii a pus stăpânire asupra mea şi ca pe un rob mă duce spre voia lui când cu linguşirea, când cu minciuna, când cu patimile pe care fără ruşine le aprinde în sufletul meu. Dar venindu-mi în fire, şi din adînc cunoscînd urmările lui, strig către Tine: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă …’’.
      Slobod este bunătăţii Tale să mă piardă de pe faţa pămîntului ca pe smochinul cel neroditor, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că Tu, din mila Ta cea nemăsurată, ai venit pe pământul acesta blestemat, ca să mântuieşti pe cei ce i-ai zidit cu mâna Ta şi pe mine ultimul dintre muritori. Arată-mi, Milostive, poarta cea strâmtă care duce în Împărăţia Cerurilor şi-mi dă putere ca să port greutatea şi zăduful zilei. Sunt oaia cea pierdută care, neascultînd glasul Păstorului, a ieşit din turma cea aleasă şi rătăceşte prin munţi cu prăpăstii şi locuri primejdioase. Caută-mă, Mântuitorule, şi mă du la turma Ta cea duhovnicească. ,, Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta’’ – a strigat din tot sufletul David, fiind rănit de păcat, udându-şi în toată noaptea patul cu lacrimi de pocăinţă. Acestor lacrimi mă învredniceşte şi pe mine, Stăpâne, ca să-mi spăl necurăţia care este în mine şi asemenea unui balsam bine mirositor să-mi ung ranele pe care vrăjmaşul cu înverşunare le-a pricinuit sufletului meu.
     Străin sunt pe pământ să nu ascunzi de la mine poruncile Tale. Străin sunt, căci pentru neascultare l-ai scos pe om din raiul desfătării şi l-ai alungat în pământul acesta cu scârbe şi necazuri. Nu-l învinovăţesc pe Adam, Doamne, pentru că eu mai mult ca el am făcut. Şi chiar de a şi greşit, dar cu lacrimi şi cu suspinuri a plâns şi prin pocăinţă s-a îndreptat. Eu, însă, n-am ajuns la măsura pocăinţei lui, n-am ajuns să strig ca şi dânsul cu lacrimi toată ziua către Tine: „Unde eşti, Lumina sufletului meu? Pentru ce Te-ai ascuns? Eu nu pot vieţui fără Tine”!
      Străin sunt pe pământ… Străin sunt pentru că m-am asemănat fiului risipitor, care luându-şi partea averii de la Tatăl, s-a dus în ţară îndepărtată şi şi-a cheltuit-o în desfătări, dar pe urmă fiind foame mare, dorea să se sature de roşcoavele pe care le mâncau porcii. Aşa şi eu, fiind lipsit, din pricina lepădării, de ocrotirea părintească a Ta şi simţind foame de cuvântul Tău, am dorit să mă satur de păcate care, ca şi roşcoavele, la început sunt dulci, dar pe urmă umplu sufletul de amărăciune. Aducându-mi, însă, aminte de mulţimea bogăţiei şi a bunătăţilor pe care le ai şi că mulţi slujotori şi slujnice ai care se satură de pîine, adică de Harul Tău, strig şi eu către Tine: „Părinte, greşit-am la Cer şi înaintea Ta, şi nu sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău, ci fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi”.
     Cu adevărat, Doamne, nu este nimic mai înfricoşător decât atunci când se depărtează sufletul de Tine Făcătorul lui, şi el se chinuie în focul iadului pe care l-a aprins singur prin depărtarea de la poruncile Tale.  Însă, fiind însetat de mântuire, îndrăznesc şi eu să strig împreună cu psalmistul: „Precum doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu către Tine, Dumnezeule”! Doreşte sufletul meu către tine, Doamne, căci ştie că numai Tu poţi să odihneşti pe cei osteniţi şi împovăraţi. Dar păcatul care a intrat ca un vierme până în măduva oaselor şi prin el diavolul, îl înfricoşează prin nălucirile morţii, făcându-l să cadă în deznădejde. Ci Tu, Doamne, măcar de n-am făcut nici un lucru bun înaintea Ta, scoate armă şi stai împotrivă celor ce se oştesc asupra mea, ca să nu se bucure vrăjmaşii de pieirea mea. Ca să nu zică ei:„Unde este Dumnezeul lui”? Sufletul meu, Părinte, care se hrăneşte cu roşcoavele porcilor, dulci la gustare, simte lipsă de apa cea vie care curge în viaţa veşnică. Doreşte să guste din izvorul Tău care niciodată nu seacă şi care are putere numai cu o picătură de apă să stingă toată văpaia iadului care fără milă înghite pe cei depărtaţi de Tine.
2.  Iată iarăşi stau înaintea Ta ca un osândit spre moarte, gol şi lipsit de fapte bune şi fără haină de nuntă, aşteptând dreapta Ta răsplătire pentru faptele mele şi simt în trup şi în suflet amărăciunea gheenei, spăimântându-mă, de cele ce au să urmeze. Mă cutremur şi mă nedumeresc de răspunsul ce-l voi da înaintea Ta, Drepte Judecătorule. Înfricoşătoare sunt cuvintele pe care le voi auzi: „Luaţi de la el talantul şi-l daţi celui ce are zece talanţi”!
Prin marea Ta milostivire, m-ai învrednicit de marele şi înfricoşatul Har al preoţiei, pe mine cel ce în toată zilele mă încurc în păcate şi mă tăvălesc în patimile dezmierdărilor, ca intrând în Sfânta Sfintelor, să aduc daruri şi să săvârşesc jertfe pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului, de care se cutremură toate puterile cereşti, care doresc numai cu ochii privind, să se îndulcească de Sfânta Liturghie. Însă, încurcându-mă cu cele lumeşti, trecătoare, am necinstit Darul Tău, Doamne. Şi de câte ori am datoria să săvârşesc cele sfinte, le săvârşesc cu mare nevrednicie, pentru că nimeni din cei legaţi cu poftele şi desfătările trupeşti, nu este vrednic să vină, să stee sau să-Ţi slujească Ţie, Împărate al Slavei!
Ochii mei n-au lacrimi, Doamne, din pricina împietririi inimii şi chiar dacă ar izvorî – nu ar fi în stare să stingă focul cel mistuitor care arde în mine. Sufletul meu, însă, plânge cu lacrimi pe care numai Tu singur le vezi şi se mâhneşte tânguindu-se, şi strigă către Tine Făcătorul lui, aşteptând slobozire.     Si acum, Stăpâne, alăturându-mă cu dânsul, îndrăznesc a striga către Tine: încetează, stinge, potoleşte, iartă Îndelungrăbdătorule şi Multmilostive, Doamne, pentru că Tu ai zis: „Dacă doi sau trei, unindu-se ar cere ceva de la Tatăl – se va da lor. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu între dânşii”.     Înțeleg că ar fi mai bine să tac şi să nu scot nici un cuvânt, pentru că cele vrednice le primesc, dar spre marea mea ruşine nici acestea nu le pot răbda şi iarăşi mă rog: Milostiveşte-Te, Doamne, spre păcătoşenia mea şi mă izbăveşte că au intrat ape până la sufletul meu. Pentru păcătoşi ai venit, Doamne, deci – mântuieşte-mă. Nu aştept mai mult de la nimeni ajutor, Părinte, pentru că cei mai de aproape de mine departe au stătut şi cei ce nădăjduiesc în oameni, se lipsesc de ajutorul Tău. Aş vrea ca din toată inima să strig ca şi cananeianca: „miluieşte-mă, Doamne, fiica mea rău se îndrăceşte”, eu, însă, n-am fiică, ci trup care îndrăcindu-se, se porneşte asupra sufletului.
Cugetând, mă gândesc şi zic: Doamne, dacă acum fiind pe pământ şi mai având vreme de pocăinţă şi îndreptare, simt singurătate şi părăsire de Tine şi de oameni şi retrăiesc clipe de trsteţe pe care nu le pot reda în cuvinte (iartă-mă, Doamne, că spun aşa, poate că asta încă-i puţin), atunci dar cum va fi în iad? Cum va fi atunci, când pe vecie voi fi nevoit să beau din cupa deznădejdii care nu va avea sfârşit? Cum voi răbda tristeţea care va fi de mii de ori mai mare şi ce e mai groaznic – nesfârşită? Să am îndurare, Doamne, că spun aşa, pentru că ştiu că creştinii se păzesc de a săvârşi fapte rele nu de frica iadului şi a muncilor, ci din dragostea şi recunoştinţa care o au pentru patimile cele înfricoşate pe care de bunăvoie le-ai răbdat şi de frică să nu mâhnească pe un Dumnezeu, pe un Părinte atât de bun, atât de iubitor şi atât de blând… .
Cât e de mărginită şi săracă vorba mea, Doamne, încât nu pot să-Ti enumăr calităţile cele bune deşi ştiu că nimeni din muritori n-o poate face. Iartă-mă.
3.      Sufletul meu se bucură când stă de vorbă cu Tine, Stăpânul meu, pentru că în chip nespus şi necunoscut de mine primeşte mângâiere şi se înarmează cu nădejde de mântuire. Şi aş vrea să fiu întotdeauna cu Tine. Nu pentru uşurarea mea, ci n-aş vrea să Te mai rănesc cu comportările mele. Dar nu numai putinţa, ci chiar şi dorinţa mea nu-i întotdeauna fierbinte şi mă clatin ca şi corabia pe valuri. Ca valurile mării se ridică asupra mea fărădelegile mele, Doamne, şi iarăşi mă afund în noianul ispitelor. Sunt plin de viclenie şi făţărnicie şi nu numai că plin, dar sufletul şi trupul s-au înrudit şi nu vrea să se despartă cu hotărâre. Din faţă se cutremură de urmările păcatelor şi se pocăieşte, iar dinlăuntru se alipeşte din nou de ele şi cu stânga risipesc ceea ce zidesc cu dreapta.
      Mă tem să mai făgăduiesc că nu mă voi mai întoarce la ele. Dar, Doamne, primeşte măcar această mică suspinare a inimii mele ca cei doi bani ai văduvei, că mai mult nu am ce să-Ţi dau, spre marea mea ruşine. Greşesc necontenit, pururea Te mânii şi nu izbândesc nimic în luptă cu păcatul, nu pentru că Tu nu vreai, dar scris este că celor mândri le stai împotrivă.
     Pe Tine te rog, Bunătate Veşnică, răneşte inima mea cu dragostea Ta, ca să-Ţi urmez cu credincioşie, ca privind la Tine Cel Blând şi smerit cu inima să aflu odihna cea mult dorită precum o află copilul la maica sa. Ajută-mă să cânt cu inima şi cu gura şi cu toată virtutea: „Iubite-voi, Doamne, virtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu”.
     Pentru mine, Doamne, Te-ai smerit de la iesle până la Cruce, ai lăsat sânurile Tatălui şi ai locuit împreună cu muritorii şi nu Te-ai îngreţoşat de necurăţia noastră, dar eu stau ca un stâlp de piatră şi ca unul fără de glas, zăcând în nepăsare. Cer milă eu, cel ce nu fac milă cu sufletul meu, cer îndurare eu, cel ce nu mă îndur de viaţa mea, cer iertare eu, cel ce nu iert pe fratele meu, cer viaţă veşnică eu, cel ce port în mine boldul morţii — păcatul . „Aşa să lumineze lumina voastră, ca oamenii văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe tatăl vostru care este în ceruri” – ai zis ucenicilor Tăi. Eu însă, Doamne, am împrăştiat pururea sminteli, ducând la pierzare pe cei mai mici ai Tăi. Ci Te rog, Stăpâne Sfinte, adu-ţi aminte de sângele pe care l-ai vărsat pe Cruce pentru noi păcătoşii şi-i pomeneşte pe toţi cei pe care eu cu nebunia mea i-am smintit şi i-am depărtat de la Tine şi nu-i lăsa să piară. Ştiu, Doamne, că la judecată mă vor arăta cu mâna şi mă vor învinui pentru smintelele pe care le-am pricinuit lor şi-mi vor spune că am fost o piatra de poticnire în loc să le fiu ajutor şi îndreptător către Tine. Acum nu iau nici o piatră de moară ca să mă arunc în mare, ci pacatele acestea care le-am făcut şi care ca o piatră apasă conştiinţa mea, le iau şi mă arunc în marea Ta iubire de oameni pe care să o arăţi şi către mine păcătosul, ca să Te măresc în vecii vecilor.
Doamne, Doamne, cât de mare este dorinţa Ta de a ne mântui şi cât de îndărătnic este omul, căci nu vrea să Te cunoască pe Tine — Lumina lumii. Lumină ai venit în lume, Doamne, ca să luminezi calea fiecărui suflet spre veşnica viaţă, însă omul a iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lui sunt rele şi nu vrea să iasă din el, ca să nu se vădească.
       Nu vreau să spun de nimeni, Doamne, pentru că eu sunt primul care m-am arătat şi mă arăt pururea mincinos în faţa Ta. În fiecare dimineaţă cu răsăritul soarelui îmi arăţi slava şi dragostea Ta, noaptea mă acoperi cu mila Ta cea mare ca să nu mor nepocăit, şi în toate zilele aștepți întoarcerea mea. Eu, însă, zac în nesimţire şi mă arăt pe din afară ca un mormânt văruit, fiind înlăuntru plin de necurăţie. Și ce e mai rău, că orbit fiind, mă mândresc de starea mea.
      Orbit fiind, orbesc pe alţii şi întunecat fiind, întunec pe alţii. Împrăştii şi seamăn în toate zilele sminteala ca pe o neghină în câmpiaTa cea duhovnicească şi cu ea îmi adun mai multă rușine, ca lemnele pentru foc, ca în ziua cea înfricoşată mai mare osândă să iau pentru nebunia mea.
      Şi voi auzi atunci: „Luaţi şi-l legaţi, şi-l aruncaţi în focul cel veşnic. Acolo este plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Multe lucruri, care la arătare mi se par bune, le fac, de multe ori cugetul îmi spune că am dobândit ceva, eu, însă simt pustietate în suflet, pentru că sânt sărac. Sufletul meu este sărac, Doamne, pentru că este lipsit de smerenie. Unde este ea acolo eşti Tu, Cel Blând şi Smerit cu inima şi sufletul se bucură mult, însă eu departe sunt de Tine, Doamne.
     Mă mândresc, Părine, cu toate, nimic fiind al meu. Uneori încă nu săvârşesc fapta, că de acum trâmbiţez înaintea tuturor şi mă îmbăt de slava cea deşartă şi de mândrie, uitând că sunt pământ şi cenuşă care se mişcă din mila Făcătorului său. Şi ce să spun despre smerenie eu, cel mândru întru toate? Chiar dacă aş vrea şi m-aş strădui din toate puterile, n-aş izbuti să o fac, pentru că cel ce n-a gustat din rodul ei, nu ştie gustul şi nu poate să-l spună nici altora.
     Acum alerg către Tine, Începutul şi Sfârşitul tuturor, aprinde în inima mea focul dragostei către Tine, smereşte-mi inima şi cugetul, învaţă-ma să mă las în voia Ta ca aluatul în mâinile brutarului, ca să ajung pâine în Împărăţia Ta.
This entry was posted in Apariții editoriale. Bookmark the permalink.

2 Responses to Ca pe smochinul cel neroditor, sa nu mă tai, Mântuitorule (Fragment)

  1. Diacon Mihail Bortă says:

    Părinte felicitări, aveţi tot sprijinul nostru. Fie ca Bunul Dumnezeu să Vă netezească cărările şi să Vă binecuvânteze pornirile.

  2. ANDREEA says:

    cum ai scris tu aici asa simt si eu…dar ce pot sa fac?…decat sa merg inainte cu putina nadejde ce mi-a ramas..Doamne ajuta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *